Abia ieșit din cuptor, noul album al australienilor progressive, Caligula’s Horse, ne poartă iarăși printre raze și umbre de emoții și melodii complexe, dar care își găsesc centrul în construcții ce revin la sentimente de dor și pierdere.
„The World Breathes With Me” cuprinde tot ce am menționat mai devreme, de la un intro delicios de melancolic la o evoluție care se simte cât se poate de naturală către un stil deja consacrat al trupei, dinamic și melodios, cu ancore line în tranziții și acel element de catchy care prinde urechile ascultătorului. Chitara este și ea, din nou, în centrul atenției pe de-a-ntregul materialului, solo-urile având un iz de clasic, performant dar cu note care-ți ajung până în străfunduri.
Cele 10 minute din debut lasă loc antrenantei „Golem„, ale cărei tente agresive dar șoptite de rap, regăsită și pe „Prey„, ne pregătește pentru suita de patru compoziții care-i urmează. „Prey”, „A World Without”, „Vigil” și „Give Me Hell” transpun o narativă emotivă printre vibrații cu simț orchestral, melodii atent plănuite, o structură, de altfel cunoscută, de crescendo către climax și experimente vocale care amintesc fantomatic de Buckley („A World Without„). „Vigil” curge atât liric, cât și ca intensitate în „Give Me Hell„, finalul călătoriei fiind înțesat de furie expusă de bariton și deplângere a sorții.
A doua baladă a albumului, „Sails” oferă un respiro vulnerabil și o absorbție a furiei anterioare care îmbracă noi haine în „The Stormchaser„, o nouă compoziție cât se poate de autentică trupei și una dintre cele mai orientate prog de pe material. Piesa schimbă constant registrul dar fără a pierde din vedere linia melodică, talentul compozițional al lui Sam Vallen devenind cât se poate de clar și de astă dată.
„Mute” încheie „Charcoal Grace” cu a doua cea mai lungă piesă a materialului, în oglindă cu debutul său, intro-ul dramatic și spiritul de aranjament orchestral fiind evidențiat mai puternic decât pe oricare dintre compozițiile anterioare. Calitatea sa atmosferică se traduce într-un întreg film și un dialog constant între ascultător și trupă. A doua sa jumătate reprezintă explozia de care se simțea nevoia, aranjamentele de pian și fundalul simfonic fiind întrerupt de note puternic menținute-n progresiv modern și extravaganțe instrumentale elegant expuse audienței.
Coeziunea muzicală este una dintre punctele forte ale trupei, iar „Charcoal Grace” expune asta cât se poate de bine. Deși, personal, aș prefera ca mixul să scoată puțin mai mult în față vocea și mai echilibrat cu instrumentalul, albumul este o călătorie asemeni de emotivă cum ne-am obișnuit și te trage și azvârlă constant între secțiuni care impresionează prin delicatețea și subtilitatea compoziției și momente care forțează limitele de demonstrare a talentului.
