Behemoth revine cu The Shit Ov God, un titlu care pare mai degrabă o provocare asumată în stilul clasic provocator al trupei. Ajunsă la al 13-lea album, trupa poloneză pare conștientă de greutatea moștenirii sale și de oboseala acumulată în timp, dar refuză să dea înapoi. În ciuda numelui care a stârnit ridicări de sprâncene și ironii, materialul se dovedește surprinzător de coerent și vital, semnalând o direcție mai inspirată decât cea urmată pe ultimele două materiale.
De la primele acorduri ale piesei The Shadow Elite, Behemoth revine cu înverșunarea și teatralitatea care i-au consacrat. Inferno își păstrează statutul de monstru la tobe, iar Orion aduce o greutate aparte în linia de bass, în timp ce Seth și Nergal revin cu riff-uri care combină agresivitatea Demigod cu ambianța ritualică din The Satanist. Chiar dacă uneori alunecă în demonstrații de forță (mai ales pe eponima albumului), structurile compoziționale arată o atenție reînnoită pentru dinamism și tensiune.
Un punct forte îl reprezintă interpretarea vocală a lui Nergal, care, deși uneori cade pradă liricii bombastice și adolescentine („We are the shadow elite / Blackening holy land…”), reușește să transmită pasiune și control, cu o claritate rară pentru standardele death metalului extrem.
Pe plan instrumental, piesele Nomen Barbarvm și O Venvs, Come! ies în evidență – prima pentru forța sa directă și solo-ul memorabil, a doua pentru atmosferă și finalul plin de coruri grandioase. În același timp, există momente mai slabe, precum To Drown the Svn In Wine, unde repetiția ideilor devine obositoare, sau Lvciferaeon, ce pare pierdută într-o execuție lipsită de impact.
The Shit Ov God nu este un clasic instant și nici o reinventare completă a trupei, dar e, fără îndoială, un pas înainte. Nu va convinge detractorii înverșunați, dar fanii vechi care și-au pierdut speranța pot găsi aici câteva motive să rămână pe baricade. Dacă acesta ar fi ultimul disc Behemoth, ar fi unul demn, plin de convingere și curaj.
