Într-o lume muzicală mereu grăbită spre nou și uitare, puține albume reușesc să rămână relevante sau chiar revelatoare după un deceniu. Mozaic, materialul celor de la Sunset in the 12th House, lansat pe 5 iunie 2015, este unul dintre acele albume rare care nu doar că rezistă trecerii timpului, ci pare să devină mai profund odată cu ea.
Creat de mințile vizionare din spatele Dordeduh — Edmond Karban (Hupogrammos) și Sol Faur — și completat de Sergio Ponti la tobe și Mihai Moldoveanu la bas, Mozaic a fost de la început o entitate sonoră aparte. Albumul nu se conformează formulelor clasice ale post-metalului sau ale rockului psihedelic, ci le contopește într-un flux muzical aproape ritualic, îmbogățit subtil de influențe progressive, orientale sau clasic rock.
La zece ani de la lansare, Mozaic continuă să impresioneze printr-o coerență atmosferică rar întâlnită într-un album preponderent instrumental. Deși fiecare piesă are o identitate distinctă — de la avalanșa de texturi din Seven Insignia, la meditația plină de oriental indusă de vastul întins desenat de Desert’s Eschaton, până la întoarcerea la un mai clasic rock și forța aproape primordială a finalului din Rejuvenation — întregul material respiră organic, cu o logică interioară ce transcende structura convențională de album.
Tematic, ideea de impermanență și transformare interioară se conturează prin schimbările dinamice ale compoziției: pasaje eterice se dizolvă în secvențe grele, meditative, apoi se ridică din nou în neant prin riffuri intense și efecte de chitară stratificate. Există în Mozaic un echilibru fin între introspecție și intensitate, între luciditate progresivă și abandon psihedelic.
La nivelul producției, albumul rămâne impecabil. Tobele lui Ponti oferă un puls viu și fluent, în timp ce chitarele se mișcă între reverberații onirice și distorsiuni dense, construind adevărate peisaje sonore. Deși basul nu atrage atenția în mod ostentativ, el joacă un rol esențial în conturarea laturii emoționale a pieselor.
La 10 ani de la apariție, Mozaic nu cere să fie redescoperit — ci doar ascultat din nou, poate cu alte senzații și imagini ce tronează asupra sinelui, cu acea deschidere interioară pe care o trezește și o cultivă. O călătorie muzicală atemporală, ce își merită din plin locul în colecția celor mai profunde albume ale scenei experimentale europene, nu doar românești.
