O altă veste tristă loveşte lumea prog-ului. Clăparul şi co-fondatorul trupei Emerson, Lake & Palmer a încetat şi el din viaţă acum câteva zile. Dacă vă spuneam într-un articol anterior că prog-ul, în special, numără mulţi pionieri, în diferite aspecte ale sale, ei bine, acesta este cazul şi acum.
Una dintre trupele cele mai de succes de la începuturile prog-ului clasic, dar şi una dintre cele mai dragi oricărui fan al genului, ELP, s-a format pe la începutul anilor ’70, ne-a oferit nu mai puţin de nouă albume, iar ultimele concerte le-a susţinut în 2010, la cea de-a 40-a aniversare a existenţei sale.
Emerson, unul dintre cei mai mari clăpari ai erei, alături de Wright (Pink Floyd), Banks (Genesis) sau Wakeman (Yes), a fost per se un punct de cotitură pentru ceea ce înseamnă clapele în prog, pentru expunerea versatilităţii şi importanţei lor în prog, dar şi un geniu al compoziţiei.
Dinamica abordării sale muzicale, tehnica sa neconvenţională şi picătura de nebunie care-l caracteriza sunt transpuse din interiorul său către acele clape care-i deveneau continuitate corporală. Stilizările armonice unice şi experimentele sale nesfârşite cu tonurile şi efectele reuşesc să ofere contrast din orice unghi priveşti compoziţiile sale, iar asta le face să devină nemuritoare.
Combinarea feluritelor stiluri precum şi alternarea dintre clasic şi non-clasic reunesc două minţi în două mâini. Fiecare mână are destinul ei, fiecare deget este desemnat unui nou sunet.
Un pilon al experimentării şi o sursă nesfârşită de inspiraţie atât pentru cei de acum cât şi pentru generaţii viitoare, Keith Emerson rămâne la fel de prezent în rândul nostru prin o muncă care i-a devenit viaţă.
Vă las cu o piesă reprezentativă, extrasă de pe albumul „Brain Salad Surgery” (1973).
„Welcome back, my friends, to the show that never ends.”
Răspândiți muzica de calitate,
Geanina Chiricuță
