Una dintre primele formații de metal extrem pe care le-am ascultat și, dacă țin minte, prima mea descoperire aparținând, pe acea vreme, undergroundului occidental, este Carach Angren. Olandezii abia își lansaseră pe atunci primul single de pe Death Came Through a Phantom Ship, The Sighting is a Portent of Doom, iar cântecul a avut un ecou puternic în publicațiile online. L-am descoperit din pură întâmplare dar m-a convins să sap internetul, în căutarea trupei și albumelor complete – pe atunci aveau la activ doar 2 EP-uri demo și uimitorul debut Lammendam, un material foarte tare și original.
Au urmat apoi încă 3 albume – Where the Corpses Sink Forever, This is no Fairytale și ultimul apărut, Dance and Laugh Amongst the Rotten. Toate materialele lor discografice sunt inspirate de povești de groază ori macabre preluate din folclor sau din opere culte și adaptate de trupă sau pur și simplu inventate de membrii săi.
Pe 16 iunie formația olandeză și-a lansat cel de-al cincilea LP – Dance and Laugh Amongst the Rotten a apărut pe piață prin intermediul casei de discuri Season of Mist. Coperta poartă semnătura artistului român Costin Chioreanu, care a colaborat cu Carach Angren și pentru clipurile de promovare a noului disc, acesta conținând 9 piese și ca structură, tematică și lirică este oarecum similar cu predecesoarele sale.
Dance and Laugh… este deschis de un intro instrumental, intitulat simplu Opening, care prezintă ascultătorului atmosfera clasică a formației Carach Angren. Urmează Charlie, primul cântec propriu-zis de pe acest material discografic. Acesta a fost publicat pe internet cu câteva luni înaintea lansării și s-a bucurat de reacții pozitive, în special datorită instrumentalului destul de complex, agresiv și relativ bine închegat. Amintește puțin pe alocuri de anumite secvențe din debutul Lammendam; probabil că de-asta mi-a plăcut și mie destul de mult.
Blood Queen, următoarea melodie, pare inițial a fi și mai bine compusă. Am apreciat corzile care se aud foarte clar și distinct în primul minut, dominând cu ușurință restul instrumentelor. Din păcate însă piesa este extrem de lipsită de consistență; părțile vorbite nu sunt în niciun fel integrate și ies mult prea puternic în evidență, părând aproape a fi parte din altceva. Nu remarc continuitate, nici armonie, iar înrăutățind și mai mult situația, versurile și linia melodică peste care acestea sunt șoptite îmi par pur și simplu puerile, parcă desprinse dintr-un film horror făcut la mișto. Contrastul între părțile calme și cele agresive este pur și simplu mult prea puternic, iar această tendință, din păcate, am remarcat-o pe întregul album.
În mod similar, Charles Francis Coghlan are un început promițător, melodic și bombastic, într-un stil care mă duce cu gândul la ce compunea Cradle of Filth acum vreo 10 ani, totul reinterpretat într-un mod original. Inspirată de legenda actorului anglo-irlandez al cărui sicriu a fost cărat în mare de o furtună maritimă și de-atunci a dispărut, piesa are același defect – părțile vorbite sunt complet lipsite de sens, fiind parcă aruncate la întâmplare în cadrul compoziției. Motivele pot fi ori lipsa inspirației, ori dorința de a încerca ceva nou reinterpretând pasaje mai vechi, comune în celălalte albume.
Aceeași inconsistență se remarcă și pe singurul cântec cu titlu în olandeză – In De Naam van de Duivel, însă de această dată se manifestă în trecerea de la prima la a doua strofă mai puternic decât în partea vorbită. Urmează aceeași alternanță obositoare între momente sclipitoare, de o melodicitate nemaiîntâlnită pe alte materiale Carach Angren, și momente complet gratuite, al căror rost nu-l pot găsi în contextul dat. Din punct de vedere instrumental Dance and Laugh Amongst The Rotten este reușit, e chiar foarte bun, dar din păcate inconsistența, lipsa de omogenitate și contrastul mult prea putenic între secțiuni pur și simplu omoară un disc ce ar fi fost, în lipsa acestor defecte, la același nivel cu Lammendam sau Death Came Through a Phantom Ship.
Totuși există și cântece bune cap-coadă, bine închegate măcar la nivel individual. Song for the Dead este un astfel de exemplu – piesa, mai degrabă orchestrală, se evidențiază între celelalte prin puterea și amploarea instrumentalului, prin continuitate și atmosferă. Mult mai puțin agresivă ca predecesoarele sale, este totuși, în opinia mea, cea mai reușită melodie a acestui ultim album. Penultimul cântec, The Possession Process, este extrem de bine legat, trecerile de la o strofă la alta sunt foarte line și induc continuitate, deși sunt ușor de remarcat. Omogenă, captivantă și destul de complexă, aceasta atenuează impresia extrem de proastă pe care mi-au creat-o celelalte compoziții anterior menționate. În mod similar, Three Times Thunder Strikes, piesa care închide acest LP, este agresivă, deosebit de amplă din punct de vedere al orchestrației, cu o chitară proeminentă și puternică; încheierea lui Dance and Laugh Amongst the Rotten salvează situația în ultimul moment.
Și din punct de vedere al versurilor albumul stă destul de prost. Acestea nu mai inspiră nimic, nici măcar nu sunt creepy ci mai degrabă macabre, iar uneori macabrul este dus atât de departe încât dă înspre pueril. Strofa din Charlie citată în continuare și-ar fi avut locul în ceva demo obscur al vreunei trupe true norvegiene din anii 1990, dar nu în această piesă: „Bitch! Slut! Whore! Cunt! / Go fuck your God! Fuck your God!” / D-I-E spelled out repeatedly / It threatened my family with death. Din punct de vedere al elementelor vizuale, stilul autorului lor este foarte ușor de recunoscut. Costin Chioreanu a reușit să creeze însă o copertă atrăgătoare pentru publicul mai tânăr, nefamiliarizat cu Carach Angren, iar clipul pentru Blood Queen, deși poate puțin prea violent și exagerat, mi s-a părut reușit având în vedere tematica acestui cântec și a lui Dance and Laugh….
Deși albumul s-a bucurat de un succes răsunător în topurile de profil, impresia pe care mi-o lasă este că melodiile au fost aruncate așa, la întâmplare, pe bandă rulantă, iar eu cred că acest material ar fi trebuit să mai aștepte măcar un an până la apariție. Momentele sale excepționale, prezentate anterior, dovedesc faptul că olandezii din Carach Angren nu și-au pierdut complet inspirația, ci poate că pur și simplu s-au grăbit. Lipsa de omogenitate și continuitate sunt o dovadă a acestui fapt, trupa constituind astfel unul din multele exemple care pot fi oferite în acest sens. Dance and Laugh Amongst the Rotten nu este catastrofal, dar ar fi putut fi mult mai bun dacă s-ar fi muncit mai mult la el, în tihnă. Având în vedere că, după apariția lui This is no Fairytale, formația și-a petrecut foarte mult timp pe drum, în turneu, poate le-ar fi prins bine o pauză mai lungă din activitate, pentru a se reculege, relaxa și regăsi inspirația.
Notă finală: 6/10