Cronici concerte

Concert The Black Heart Procession sau valuri de nostalgie

Seara din 29 martie a fost una plină de vis și melancolie, alături de americanii din The Black Heart Procession, care au venit în premieră în România, în club Control, cu ocazia aniversării de aproape 20 de ani a albumului lor de debut, 1.

The Black Heart Procession este o trupă de indie rock din San Diego, California, formată din duo-ul Pall Jenkins și Tobias Nathaniel, membri în formația Three Mile Pilot, deseori însoțiți de alți instrumentiști colaboratori, precum violonistul Matt Resovich și basistul Jimmy LaValle. Trupa are la activ șase albume de studio, debutul lor, 1, fiind unul dintre cele mai îndrăgite albume de către fani. Activitatea lor s-a încheiat în 2013, dar au avut doua concerte de reuniune în 2016, iar în 2017 s-au adunat din nou pentru un turneu european de primăvară, în 27 de locații.

Am ajuns în Control pe la 20:30, surprins de o sală întunecată cu un număr modest de vizitatori, ascultând Rave Tapes de la Mogwai în liniște. Îmi era clar că trupa dorea să mai aștepte măcar o oră până se mai adună publicul. Pe la 21:30, în timp ce-mi savuram vinul, complet absorbit de reverb-ul post-rock de la Mogwai, sala se învăluie brusc într-un întuneric absolut, iar muzica se oprește. O singură lumină albastră ne arată umbrele celor de la The Black Heart Procession, luându-și instrumentele și pregătindu-se de show. Fără niciun fel de introducere, trupa își începe recitalul cu prima piesă de pe 1, The Waiter. Am fost încântat să las în urmă vinul pentru un cocktail inedit, macabru, compus dintr-un acordeon subtil, vioară, pian și, spre surprinderea mea plăcută, un fierăstrău muzical.

Trupa a continuat cu această rețetă și pentru următoarea piesă, The Old Kind Of Summer, pictând un peisaj dureros de dragoste neîmplinită, dar lipsit de ridicolul disperării, mai mult un soi de melancolie detașată decât o tristețe viscerală, la care s-au adăugat și luminile albastre perfecte pentru o atmosferă de răcoare interioară.

În ritmul acesta, băieții au pregătit terenul pentru următoarea piesă, Release My Heart, o piesă mai alertă, condusă puternic de un ritm dansant de tobă, cu chitara și pianul accentuând pulsul tobei și completându-se între ele, iar orga condimentând subtil atmosfera neliniștitoare a muzicii. De data acesta peisajul s-a schimbat, piesa fiind mai mult o rugă plină de ardoare, punctată și de roșul pasional care colora acum scena.

A urmat Even Thieves Couldn‘t Lie și trupa a continuat să cânte în întregime albumul lor 1, balansând perfect elementele frumoase de romanță și melancolie cu elementele întunecate și macabre, creând un fel de soundtrack pentru un film neo-noir imaginar, menținând constant sentimentul de singurătate pură. Trupa avea un șarm aparte, îmbrăcați elegant și fiind complet absorbiți de muzica pe care o cântau, schițând un zâmbet ocazional, dar continuând să nu comunice absolut deloc, spre debusolarea totală a celor din sală. Mi-au sărit în evidență piesele Blue Water-Black Heart, Stitched To My Heart și mai ales Square Heart, piesă pe care publicul a izbucnit în ropote de aplauze și s-a avântat într-un dans frenetic, reglându-și bătăile inimii după ritmul tobei.

Recitalul s-a încheiat, desigur, cu ultima piesă de pe album,  A Heart The Size Of A Horse, o piesă care și-a pus amprenta asupra mea, lăsându-ma cu un nod în gât. M-a liniștit și m-a neliniștit în același timp, sunând ca un sfârșit dulce-acrișor la filmul neo-noir menționat mai înainte, unde protagonistul privește un răsărit de soare de la balconul locuinței sale, fiind impresionat de frumusețea lui, dar în același timp conștientizează că nu va avea niciodată acel sentiment absolut pe care și-l dorește. Natura ciclică a piesei sugera o călătorie fără destinație a unui romantic ce caută un motiv pentru care să-i pulseze sufletul din nou. Pe nota aceasta, trupa își ia adio de la cei din sală, plecând de pe scenă, desigur, fără să rostească vreun cuvânt.

S-a cerut bis, iar frontman-ul trupei, Pall Jenkins, își face din nou apariția, spărgând gheața pentru prima dată, spunând: „Finally I get to talk to you, now!”. Fără să piardă vremea, băieții au continuat cu A Cry For Love de pe albumul Amore Del Tropico și The War Is Over de pe albumul Three. Înainte să-și încheie recitalul de tot, Pall a ținut un mic discurs despre situația politică din America, menționând rasismul și distanțarea culturală ce are loc nu doar acolo, ci în întreaga lume, urmând să prezinte o piesă complet nouă despre acest subiect. Am fost entuziasmat, dar caracterul minimalist și repetitiv al piesei, lipsa liniilor melodice memorabile și atmosfera apatică generală m-au făcut să-mi pierd încet încet acest entuziasm. Tocmai când eram pe cale să mă declar dezamăgit, piesa explodează într-un moment de intensitate maximă, cu un solo de chitară incredibil de frumos și expresiv, influențat de post-rock, făcându-mă să mă avânt într-un ușor headbang. La finalul piesei am fost complet vrăjit și convins că băieții în continuare au același șarm pe care l-au avut și atunci când au compus 1.

A fost o seară foarte reușită. Cei 4 muzicieni au cântat aproape perfect. Am fost în special impresionat de talentul la pian pe care-l are Tobias Nathaniel, dar s-au simțit și câteva scăpări pe chitară din partea lui Pall. Din păcate, sunetul nu i-a ajutat foarte mult pe băieți. Bașii se auzeau puternic și clar, dar chitara și orga au fost stridente și supărătoare la un moment dat, vocea avea momente când se pierdea în instrumental, iar volumul per total a fost un pic mai tare decât era necesar.

Am stat și de vorbă cu Pall și Tobias după concert, am făcut selfie-uri împreună și mi s-a părut că sunt niște oameni respectuoși, umili și cu foarte mult bun simț. Am plecat cu o impresie foarte plăcută și într-o dispoziție excelentă. Îi recomand cu căldură tuturor celor pasionați de indie rock.

 

Comentează

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top
error: Content is protected !!