Behind the music: Joe Bonamassa – Sloe Gin

Ediție specială, fără rădăcini progressive, cu ocazia zilei de naștere a unuia dintre cei mai buni bluesmen-i contemporani. Deși mulți se gândesc automat la Mayer când zici blues în zilele noastre, Joe Bonamassa, cel despre care vorbim în acest editorial, ocupă un loc mult mai special, cel puțin în preferințele mele muzicale.

Cu greu poți alege o piesă preferată din repertoriul lui fiindcă tare multe sunt deosebite, însă Sloe Gin este completă din multe puncte de vedere, cel mai important de luat în considerare fiind faptul că îți gâdilă interiorul cu precizie acolo unde ar trebui un blues. Recunosc, blues-ul pe care-l iubesc cel mai mult este cel cu înveliș de baladă, deși nu asta este esența blues-ului din naștere.

Să trecem la versuri:

Sloe Gin, sloe Gin
Tryin’ to wash away the pain inside
Well I’m sick and I’m all done in
And I’m standing in the rain
And I feel like I’m gonna cry

I’m so damn lonely
And I ain’t even high
I’m so damn lonely
And I feel like I’m gonna die

Mayday, mayday I’ve been shot down
Over the stormy sea
Well I feel that I’m drifting away
Can not seem to get a grip on me
Well. I can‘t even try

I’m so damn lonely
Ain’t even high
I hate to go home alone,
But what else is new?
I’m so damn lonely

I hate to go home alone,
But what else is new?
I’m so damn lonely…

You stand and bleeding people pass me by
No matter if you live
No matter if you die.

Ideea de bază a piesei este, bineînțeles, sentimentul de singurătate apăsătoare, care din când în când tabără pe orice ființă, oricâți  și oricine ar înconjura-o. Din prima strofă deducem destul de clar că Joe ne vorbește despre cum a încercat să–și înece aceste sentimente în alcool, doar ca să–și dea seama că niciun drog nu îi vindecă trăirile („And I ain’t even high”). Aceste simțăminte nu îi sunt deloc necunoscute („But what else is new?”), fapt ce contribuie la intensitatea lor. Așa cum am menționat și într-un editorial anterior, boala singurătății și a individualismului este una, cea care dă naștere multora, a generației noastre, una care crește zilnic și pe care o hrănim voluntar și involuntar, chiar dacă la exterior este uneori judecată. O alegere sau nu, acel sentiment reușește cumva să domine conștientul și înconjurătorul, și nu, ea nu derivă neapărat dintr-o singurătate efectivă, ci dintr-o emoție care cu greu poate fi tradusă în cuvinte, din motive care poate par raționale doar atunci când sunt expuse propriei persoane, dintr-o continuă senzație de neînțelegere din exterior, așa cum menționează și Joe („You stand and bleeding people pass me by / No matter if you live /No matter if you die”). El descrie un peisaj în care ultima picătură a speranței de vindecare/salvare este distrusă chiar în mijlocul luptei („Mayday, mayday I’ve been shot down / Over the stormy sea”). Senzația de inutil este cu atât mai mult amplificată întrucât a cerut ajutor, poate prin diverse metode, mai mult sau mai puțin social acceptate, dar nimic nu reușește să i-o transforme doar într-o cicatrice („Well, I feel that I’m drifting away […] I can‘t even try”).