Mereu îmi place să menționez faptul că post-rock-ul este un gen muzical pe care încă nu am reușit să înțeleg nici până în ziua de astăzi. Mi se pare mereu că se află într-o continuă expansiune, ca Universul: nu are granițe, nu are limite, nimeni nu știe unde se sfârșește. Dacă ar fi să jucăm un simplu joc de imaginație, gândiți-vă că în lumea aceasta există o mulțime de formații de post-rock. După părerea mea, acest lucru se datorează simplității de a forma o trupă care să abordeze acest gen, probabil și pentru că e mai ușor de compus pe anumite părți (nu mă arunc în această polemică prea mult, nu sunt un profesionist). Așa au apărut zeci de grupuri muzicale care abordează acest gen muzical, însă sunt puține care s-au și remarcat: unele dintre ele vin cu ceva special, altele se îneacă în niște paradoxuri din care nu mai ies. Atunci când descopăr o formație din prima categorie, mă simt ca Indiana Jones într-o misiune specială. De data aceasta voi analiza un proiect underground, numit Audrey Fall.
Voi începe într-o manieră „mementorială” cu finalul: Audrey Fall nu mai există în zilele de astăzi. Tânără formație de post-rock din Letonia s-a înființat în anul 2010 și a putut să supraviețuiască până în anul 2015. Nu am găsit informații despre motivele acestei destrămări, însă cert este faptul că trupa a lăsat în urmă un singur material discografic pe Bandcamp: „Mitau” (mai mult decât atât, nu am reușit să găsesc EP-ul lor de debut din anul 2011, „Daylight Owls”). Obscuritatea asta, bat-o vina! Cine știe cum a pierit această formație? Prea puțini ascultători? Încasări prea mici? Certuri? Imaginația poate merge înainte, dar suntem aici să vă povestim de lucruri reale.
„Mitau” este o combinație perfectă între post-rock și derivatul mult mai dur al acestuia, post-metal. Albumul abundă prin influențe God Is An Astronaut și Pelican, sau chiar Maybeshewill. De la capăt până la final, suntem călăuziți într-o aventură de sonorități instrumentale magnifice, uimitor de bine închegate și stilizate. Atunci când am ascultat pentru prima dată acest album, nici nu mi-am dat seama că am trecut atât de repede prin el, asta poate și pentru că nu există nicăieri în cuprinsul acestuia urmă de monotonie: sunetele se așază natural și poate să vibreze cele mai adânci și îngropate sentimente din interiorul unui ascultător ordinar. Neapărat, trebuie ascultate piese precum „Valdeka” sau „Wolmar”.
Mă întreb uneori cum ar fi sunat această formație și cu o voce în spate. Mă gândesc că ar fi sublim. Mai multe cuvinte despre această formație nu vă pot povesti, fiind și foarte puține informații în lumea virtuală. V-am lăsat în cuprinsul articolului și câteva link-uri și sper să vă placă ceea ce veți auzi.
