Ediţia 2016 a festivalului ARTmania şi-a lăsat aşteptată line-up-ul final, însă nu a dezamăgit. Anul acesta organizatorii festivalului s-au orientat spre ideea unui festival divers, dar fără să-şi piardă spiritul. Ediţia anunţa acum ceva timp a-i aduce în prim planul amatorilor trupe precum Ihsahn, Katatonia, Pain of Salvation sau Solstafir. Doar din simpla enumerare a trupelor participante puteai să îţi faci cu uşurinţă o idee legată de spiritul spre care ţinteau organizatorii.
Ei bine, festivalul şi-a avut debutul încă de joi, prin intermediul semifinalei GBOB plănuită tot în acea seară. Semifinala viza scenă românească (cu excepţia celor de la Crossover) şi se anunţa a fi una dintre cele mai intense competiţii din cadrul GBOB de anul acesta. Nu mai puţin de 11 trupe (B.E.A.R., Blue Night Shadow, Crossover, E-an-na, False Reality, Fantazia, KA GAIA AN, Mindcage Escape, Praf, Riot Monk, White Ash) şi-au concentrat eforturile spre a obţine un loc în finală, cu un show care mai de care mai pregătit şi diferit în abordare. Câştigătorii, Riot Monk, au fost precedaţi de un recital marca The Kryptonite Sparks, gura de relaxare după o noapte îmbelşugată muzical.
Vinerea începe să resimtă agitaţia unui festival pe cale de a-şi continuă tradiţia împreună cu o mare de oameni veniţi din toate părţile ţării şi nu numai.
StoneLight şi PsyHolies înfruntă micii stropi de ploaie şi încălzesc zidurile cetăţii vechi cu recitaluri ample şi animate de publicul timid şi nerăbdător, pe scena mică, pentru ca începând cu ora 19 să zărim şi o rază de activitate pe scena cea mare. Ediţia de anul acesta a ARTmania nu a dus lipsă de trupe italiene, în mare parte reprezentante ale scenei de simfonic, şi cu atât mai puţin de soliste. Printre acestea, pe scena mică, se numărau Heretic’s Dream şi Poemisia (sâmbătă). Italienii de la Mellowtoy au fost însă probabil surpriza din partea italienilor la această ediţie fiindcă nu au venit oricum, ci cu o doză plină de ardoare de hardcore şi inserţii de nu/rap pe ici-colo.
Trecând la scena mare, primii aleşi sunt The Foreshadowing, o trupă care deşi cade pradă monotoniei pe alocuri, îşi pune doom-ul în scenă curat şi la obiect. Dacă ţi-ar spune careva că vei asculta o trupă de doom, probabil exact ceea ce ofereau şi The Foreshadowing ţi-ar fi inundat minţile.
Black Peaks a fost revelaţia festivalului, atât pentru mine cât şi pentru mulţi prezenţi la eveniment. Trupa îmbină o serie de stiluri acut înrădăcinate în post-rock şi prog. Traduse într-un mix experimental atipic, piesele trupei oferă o punte de legătură între mainstream şi dificultăţile auditive ale complexului.
Katatonia îşi începe recitalul atunci când ar fi trebuit, în faţa unei pieţe mari şi primitoare, pline de fani de toate vârstele. Deşi piesa care ne îndrumă spre interiorul setlist-ului aduce cu sine şi mici probleme de sunet pentru Jonas, cu cât te adânceai în cursul lin şi emoţionant al pieselor, cu atât orice problemă iniţială ar fi fost la mijloc devine vis. Trupa a ales piese care i-au consacrat în drumul spre doom progressive, atât de pe “The Great Cold Distance”, cât şi de pe ultimul material lansat, “The Fall of Hearts”. Preferatul membrilor trupei pentru acest concert a părut însă a fi “Night is the new day”. O oră şi jumătate, fanii trupei nu au respirat decât în ritm de melancolie, şi-au împletit emoţiile cu cele ale lui Jonas şi au cântat în tandem până la scurgerea rapidă a timpului dedicat setlist-ului.
O nouă zi, o nouă aventură sonoră încărcată cu multe trupe bune şi aşteptate de cei prezenţi la eveniment, condensate într-un timp de care nu te-ai fi îndurat să te despărţi ca să îţi faci rost de o băutură. Cei de la Vespera dau startul la trei şi jumătate, cu probabil, alături de Fallen Rise, cea mai bună voce feminină din cadrul festivalului. Italienii de la AvenueLie şi Poemisia, ne aduc o porţie sănătoasă şi îndelungată de alternative, respectiv simfonic metal, care separă ultima zi de festival în două acte de intensitate diferită. Pe scena mică îi întâlnim şi pe reprezentanţii noştri la GBOB şi Wacken de anul acesta, Hteththemeth, iar entuziasmul şi rezistenţa celor prezenţi în faţa scenei au vorbit o mie de cuvinte pentru ceea ce s-a întâmplat pe ea. Un recital teatral şi calculat, care oferă fiecăruia, indiferent de gusturile personale, cel puţin un element care să-l ţină ţintuit şi prezent pe întreaga sa durata.
Scena mare debutează cu un nume de cap de afiş şi cu o armată de fani pe meleagurile noastre: Sólstafir. Pe cât de destins apare pe scenă, pe atât de profesionist este cvartetul islandez de post/heavy/prog. O trupă care se defineşte “simplă”, dar care impresionează prin nenumărate inserţii demne de mari scene şi printr-un vocal care îţi alină auzul chiar şi dacă nu reuşeşti să-l înţelegi. Atât Sólstafir, cât şi Ihsahn au dedicat piese alor noştri, pierduţi în Colectiv, dar prezenţi zi de zi prin noi, cei rămaşi. Nu au lipsit din setlist piese cunoscute de-ale trupei precum “Fjara” sau “Dagmál”.
Urmează veteranii de la Pain of Salvation, parcă la o secundă distanţă, o apariţie asemeni de elegant de nostalgică, precum o călătorie în trecut (“1979”, “Remedy Lane”). Cu mici pricini cu o acustică buclucaşă peste care membrii trupei au trecut cu umor şi în termen de doar câteva secunde, Pain of Salvation, şi-a pregătit un setlist bogat în piese – amprentă, precum “Of two beginnings”, “Ashes” sau “Falling”. Un răsunet scos din ireal izbit de chipurile mulţimii şi istoria care susţine centrul oraşului, un instrumental fără cusur şi un vocal depăşit doar de solo-urile ocazionale care-l completau.
Ihsahn, cel pe care-l zărisem şi la soundcheck, amuzat în timp ce cânta în tandem cu clopotul bisericii “Hells Bells”, îşi face intrarea alături de o parte dintre membrii Leprous, exact la ora zece şi jumătate. Un spectacol de o oră cade asupra noastre precum o furtună, din care nu puteai ieşi decât mut de uimire. Vibraţiile cutremurătoare ale tobelor îţi zbârleau până şi venele, clapele şi vocea lui Einar ofereau un contrast uimitor fostului Emperor, pe când Ihsahn oferea o lecţie nemuritoare atât muzicienilor, cât şi amatorilor de muzică. De la piese dedicate iubirii sale faţă de ţară, “My Heart is of the North”, la “Pressure” şi până la premiera live pentru trupă a piesei “Celestial Violence”, concertul a fost o nebunie de sine stătătoare la care asişti poate o dată în viaţă. Momentul în care s-a coborât “Celestial Violence” precum tăcerea celor absenţi dintre noi asupra auzului nostru a fost unul care ne va rămâne în amintiri constant.
